Aş fi vrut să vă scriu despre super mega fantasticul film hit The Lone Ranger, dar spune-mi sincer, de câte ori îl poţi vedea pe Johnny Depp scălâmbăindu-se pe ecran fără să te plictiseşti? De câte ori a crezut Jerry Bruckheimer că va merge reţeta din Pirates Of Caribbean aplicată altui gen? Nu e greu să vezi reţeta din spatele filmului Călăreţul Singuratic şi nici să simţi cât de neinspirată este această nouă adaptare. Cel puţin variantele anterioare ale Călăreţului Singuratic nu au avut un buget de 250 de milioane de dolari, doar ca să facă la boxoffice un mare … fâssss. “Hei Ho Silver!”

Aşa că mă opresc asupra unui film ce m-a încântat cu adevărat în acesta săptămână: animaţia Despicable Me 2, adică cum să spui povestea unui băiat rău care nu mai este un personaj negativ? Despicable Me 2 îmbrățișează această dilemă și adaugă multe probleme noi. Şi cine poate rămâne indiferent la un titlu ca Sunt Un Mic Ticălos 2? Filmul al cărui poveste a început în prima producţie animată a francizei, aduce în prim plan un antierou ce se dă pe brazdă, un fost personaj negativ, ce datorită unor fetiţe adorabile, devine un tătic model ce are la dispoziţie o mulţime de gadgeturi şi … o armată de Minioni drăguţi. Evident e vorba despre acelaşi Gru (Steve Carell) cel cu care e mult mai uşor să empatizezi acum, mai ales că ne-am obişnuit cu înfăţişarea sa într-un fel respingătoare, care devine simpatic prin toate stângăciile şi naturaleţea cu care îşi desfăşoară el misiunea de tătic bun. În Despicable Me 2, Gru este recrutat de o organizaţie extra super secretă care luptă împotriva crimei organizate, dar care îl pune pe personajul îndrăgit, într-un rol neaşteptat: trebuie să colaboreze cu băieţii buni pentru ai ajuta să salveze lumea. Maestrul Gru trebuie să împiedice un terorist care a furat o substanţă extrem de periculoasă, prin care vrea să distrugă lumea.

Pe lângă acest complot principal, Gru mai are de-a face şi cu o întâlnire sentimentală, deoarece fetiţele lui, îl roagă cu disperare, să le găsească o… mamă. Fericita pretendentă este – cum altfel – o spioană cu inimă mare (Kristen Wiig). Despicable Me 2 are – încă de la început – scene foarte multe pline de umor, umor ce îi însoţeşte constant pe Minionii lui Gru, cei care obturează absolut orice moment fără dialog din film. Minionii devin astfel nişte star-uri în sine, devin acele personaje de care te ataşezi imediat, chiar dacă uneori par mult prea sufletiste, sau cateodată chiar fără prea multă minte, ei sunt în esenţă sufletul filmului. Asta în ciuda faptului că vă rezervă şi câteva surprize. Trebuie să menţionez că reacţia adulţilor din sală a fost încântătoare. Îmi imaginez că o sală plină de copii ar fi un deliciu.
Aşa că nu ezita să mergi să vezi Despicable Me 2 dacă ai în jurul tău copii pe care vrei să-i distrezi. Şi chiar dacă nu ai, ar trebui să mergi să vezi filmul animat ce te va binedispune încă de la primele cadre. Să nu mai spun că muzica filmului semnată de Heitor Pereira şi Pharrell Williams, îi va face o intrare fabuloasă personajului negativ El Macho (Benjamin Bratt), acest macho dur al peliculei cu care Gru trebuie să lupte. Pe viaţă şi pe moarte. Luptă fantastic expusă în cadre de acţiune de regizorii Pierre Coffin şi Chris Renaud, care au curajul necesar să parodieze – subtil – şi scenele de luptă din blockbuster-ele de acţiune. Pe lângă toate astea, animaţia are şi câteva momente ce vor reuşi să te emoţioneze, atunci când replicile lui Agnes (Elsie Kate Fisher) – mezina trioului de fetiţe ale lui Gru – te vor pune pe gânduri.

Şi ca concluzie, merită să vezi Despicable Me 2, fie că eşti părinte, copil, sau chiar un ticălos mai mic sau mai mare, pentru că animaţia celor de la Universal Pictures, sa înfiripă – indiferent de statutul tău social sau de rasă – până adânc în suflet.

Află ultimele noutăţi despre filmele şi predicţiile din industria cinema pe: Totul Despre Filmele Noi.