După doi de ani de outinmures simt că am prins şi eu cam 30%  din tot ce ţine de presa din Mureş, colaborări etc. E bine.. totul necesită răbdare, nu mă grăbesc nicăieri.

Eu am ajuns în echipă mai mult din greşeală, când într-o bună zi mă întâlnesc accidental cu Mihai şi îi spun  “vezi că nu îţi merge un buton pe site”. După nu prea multă vorbăraie mă trezesc că îl întreb “nu mai ai nevoie de un om, aş vrea şi eu să scriu”. Aşa începe odiseea mea la outinmures, prin septembrie 2011.

La început nu simţeam neapărat că fac parte din vreo echipă, scriam ocazional câte un articol despre o petrecere anonimă prin Avi şi alte chestii de genu’. Apoi am fost la un blog meet şi acolo am mai cunoscut câţiva oameni. Atunci a fost primul momentul când am simţit că lucrurile încep să se contureze, că mi se înfiripă rădăcini în online. Cu oamenii ăia  (Hegeş, Sorin Patriche, Mihai Ungureanu, Bogdan Anghelina, Ancuţa Hanca, Mircea Recheşan şi Mihai Negrea) m-am interesectat mult, la o grămadă de evenimente şi aşa am înţeles că suntem de fapt o mică comunitate de onlineri şi recunoasc că m-am simţit bine ştiindu-mă membră (fara acte ce-i drept) a acesteia.

Anul trecut la petrecerea de un an outinmures a fost awesome şi ce am realizat este că suntem într-adevăr citiţi. Până în clipa aia nu mi-am pus problema că mă citeşte cineva, eventual un prieten doi, după ce îi băteam insistent la cap. Realitatea era alta şi de acolo începe pentru mine capitolul responsabilizare. Atunci mi-am spus că trebuie să am grijă ce şi cum scriu, oamenii iau de bun tot ce văd postat şi eu trebuie să îmi asum un lucru dacă l-am publicat.

Atunci am prins şi puţin curaj şi cu onestitatea în mână am pornit spre toate evenimentele, oferind un review (care are rol de multe ori de feedback) cum l-am perceput eu în totalitate. Episodul de maximă intensitate şi bucurie şi explozie emoţională a apartenenţei mele la outinmures a venit odată cu acreditarea pentru Peninsula. Pe lânga faptul că acolo m-am reîntâlnit cu aceeaşi oameni din online de care vă ziceam, am câşitigat şi un prieten drag (fără outinmures nu ar fi fost posibil) şi am avut totodată ocazia să particip la conferinţe de presă, unde mai pui interviul privat cu byron, când am fost copleşită de emoţii.

Actualmente simt clar că suntem o echipă şi o echipă chiar faină. Sandra e sarea şi piperul iar simţul ei dezvoltat al umorului mă dă gata; Laci pe care îl văd mereu zen şi cu dorinţa de schimbare a oraşului în bine iar Augustin cu care lucrez foarte foarte bine. Şi rămâne Mihai… el e cu regim special. Eu nu îl percep pe Mihai ca şef, ci ca pe un motor. El ne pune pe toţi în funcţiune, baiul e ca uneori pornirea e cu “ou şi oţet”. El are intenţii bune de felul lui şi ce face, face foarte bine, i-am recunoscut… mjloacele (despotice) mă omoară uneori, dar după ce am realizat că aşa îi e stilul şi că de fapt scopul final este spre binele site-ului, lucrurile au devenit mai uşoare pentru mine. La început m-am enervat pe el de un milion de ori si am fost de câteva ori la un pas de a renunţa la proiect, dar făceam un exerciţiu de “GUSFRABA” şi mă porneam la treabă. Acum nu mai e cazul, Mihai zice ce vrea şi eu extrag ce e important şi relevant pentru mine, restul de picanterii trecând pe lângă mine la fel cum trece un tren printr-o gară unde nu are oprire. Pe Carmen şi mai nou Silviu Andrei, momentan îi simt ca pe nişte colaboratori, în timp poate se va schimba situaţia.

Ca şi încheiere, outinmures  e un proiect la care ţin mult şi pentru care mă agit până în punctul în care ajung să fiu “stresantă” (Mihai Negrea) de la care am mari satisfacţii nicidecum financiare, ci emoţionale. Aş vrea ca voi toţi cititorii noştri să fiţi alături de noi în data de 20 februarie la gala premiilor outinmures iar apoi la mega petrecerea de 2 ani,  să ne împărtăşiţi ce facem bine şi ce nu, doar aşa putem deveni mai buni.