Plimbându-mă duminică prin centru am văzut la un moment dat un grup de oameni “dubioşi” cu ecusoane în piept – săreau în ochi de la distanţă, dar nu am putut să le văd ecusoanele din prima. M-au făcut curioasă mi-am dat seama că sunt ceva voluntari, dar credeam, sincer că sunt ceva internaţionali care se plimbau prin oraş şi atât. Apoi am reuşit să citesc ecusonul unuia dintre ei – scria “Walk-art” şi apoi ceva despre împărţit zâmbete. Opreau oameni pe stradă şi le agăţau în piept cu agrafă de birou, cerculeţe rotunde din hârtie cu smiley face-uri desenate pe ele. A fost o imagine atât de drăguţă încât am hotărât să mă interesez mai în detaliu în legătură cu subiectul, norocul meu a fost că l-am recunoscut în “fruntea” echipei pe domnul Pop Irimie (despre care ştiu că se ocupă de Actus Dramatikus) şi apoi am reuşit să intru în vorbă cu unul dintre tinerii implicaţi în proiect, Mihnea Tirnovan, care mi-a vorbit puţin despre asociaţie şi activitate.

Sc: Ce reprezintă Actus Dramatikus?

M.T.: Este o asociaţie non-profit care se ocupă în principiu cu teatru pentru copii şi adolescenţii de liceu, dar şi de alte activităţi.

Sc: Teatru pentru copii şi adolescenţi?
M.T.: Da, treaba cu teatru in licee a început acum 4 ani (cred) când Adi (Pop Irimie) a chemat elevi de prin clase, la cursuri de teatru. La început au fost puţini, dar de la an la an am reuşit să ne strângem mai mulţi. Eu sunt aici de 2 ani, de când am intrat în clasa a 9-a la Papiu. Cursurile le facem în sala festiva din Papiu. Nu regret nici un minut petrecut aici. Am învăţat o gramadă de lucruri şi am avut parte de experienţe pe care nici nu le pot explica. Actus Dramatikus a fost tot ce aveam nevoie, tot ce fac aici mă scoate din rutina obositoare şi sistematică. Doar cred că ştii şi tu, experienţele extra-şcolare fac viaţa de liceu să fie altfel. Alături de oamenii de la teatru nu am învăţat doar  teatru, am învăţat ce înseamnă un grup, cum să faci parte dintr-un grup adevărat, şi cel mai important pentru mine a fost că am învăţat să mă exprim – să fiu deschis, fără emoţii şi liber în gândire în orice fac. Nu primesc  şi nici nu dau vreun ban în orice facem aici. Toţi suntem nisşe liceeni obişnuiţi care facem ceva pentru noi şi pentru ceilalţi.

Sc: Despre activitatea asta, recentă, Walk-art, ce poţi să îmi spui?
M.T.: Iniţiativa a început de anul acesta, când am reuşit să ne strângem mai mulţi, suntem în total în jur de 20 de persoane active. Am avut primul walk-art în decembrie şi am ieşit în centru. Aveam nişte cartoane mari, pe care era desenat un televizor şi scria tvr cultural. Cartonul era decupat pe mijloc astfel încât unul din noi stătea în centru iar alţi 2 ţineau cartonul cât timp cel din centru citea o ştire despre un eveniment cultural din judeţ sau din ţară. Şi ne opream în faţa oamenilor şi îi întrebam dacă vor să asculte o ştire. S-a produs o confuzie însă. Cum la noi pe cartoane scria tvr cultural, lumea a crezut că protestăm împotriva închiderii tvr-ului. Totuşi, pentru primul walk-art a ieşit ok.
Cel de duminică a constat în a-i face pe oameni mai fericiţi. Am decupat puncte roşii (cum primeam la grădiniţă când eram cuminţi) şi am desenat smiley face-uri pe ele. Ne-am dus prin centru cu agrafe şi le prindeam pe haine fiecăruia şi le ziceam să fie fericiţi şi să duca un zâmbet şi celor dragi. Pe lângă asta, am mai scris pe foi diverse mesaje (quotes) şi le-am lipit în staţii şi pe stâlpi. Noi doar am vrut să aducem un zâmbet pe feţele oamenilor şi chiar am reuşit. La final am fost mândri de ce a ieşit.
E trist, totuşi, să te gândeşti la mentalitatea românului care vede astfel de lucruri voluntare pe stradă. Primul lucru care ne întrebau era cine ne-a trimis, unde lucrăm sau ce câştigăm din asta. Mulţi, însă, au văzut că se poate şi au zâmbit când au primit ceva, un lucru minor dar poate chiar important şi semnificativ.

Întrebarea mea e: Tu ai zâmbit azi?