Sâmbătă seară, pe o ninsoare măruntă dar tare lipicioasă, lumea și-a croit, ca de-obicei, drum spre J’ai. Muzică bună și oameni faini sunt tot timpul, dar de data asta a fost special. Oigăn a sosit în sufragerie cu un mandat artistic extrem de serios, transmis direct de pe plaiurile Minnesotei. Noi aveam ceva motive să credem că va veni Bob Dylan în chip de Oigăn, iar bănuielile ne-au fost confirmate până la finalul serii.

Spectatorii s-au așezat cuminți la mesele pe care erau aprinse mici lumânări. Dă-i cu bere, dă-i cu vin, apoi cu râsete discrete și cu diverse povești despre te miri ce. Artistul e artist, și s-a lăsat așteptat destulă vreme, iar așteptarea asta a adâncit și mai mult misterul – e sau nu e Bob Dylan printre noi?

Măi…deocamdată părea a fi doar Oigăn pe-acolo. S-a instalat, a mai acordat chitara o dată ca să fie sigur că totul va fi spot on, și apoi a declarat sincer:

Ne propunem să doborâm limitele de zgomot pe care le presupune un concert acustic.

Un deziderat corect, nu? Și apoi a început. Mirarea era tot mai mare acord după acord. Era Oigăn în fața noastră. Cânta ca Oigăn, dădea ștrengărește din cap ca Oigăn, se mișca pe „scenă” ca Oigăn, și totuși ceva era altfel. Ne-am dat seama până la urmă ce era diferit: pasiunea lui pentru muzica artistului american era atât de mare, că-l puteai confunda fascinant de ușor cu adevăratul Bob Dylan.

Sunteți curioși ce piese a cântat? Vă dăm câteva exemple, numai bune de adăugat în playlistul personal de muzică bună: I want you, Gate of Eden, It’s Alright, Ma sau Tangled up in Blue.

A cântat, a cântat și apoi am mai cântat încă puțin. Era trecut de miezul nopții și Dylan încă era cu noi. La bis, am fost consultați scurt și la obiect:

Câte mai vreți? Una sau două?

Toată lumea a strigat „douăăă!”, dar unu’ mai pus pe șotii zice „una!”

Cine a zis una? Atunci una să mai fie!

Evident că a mai cântat două, că nici pe el nu l-a deranjat deloc. Pe final, aș spune că a reușit Oigăn să spargă limitele alea de zgomot de care spunea la început. Cu puțin ajutor din partea sintetizatorului de nădejde, a făcut omu’ niște riff-uri acustice de ți-a fost mai mare dragul!

Apoi au urmat aplauzele și fluierăturile de rigoare, că doar oamenii s-au simțit bine, dar și mulțumirile de rigoare. Oricum, Oigăn a trebuit să adauge o notă personală, că altfel nu ar fi fost el.

Vreau să vă mulțumesc că ați venit în seara asta. Mulțumesc celor care nu au vorbit, dar și celor care au vorbit.

Făcea referire la the party people care erau pe la bar, cărora nu prea le-a păsat de concert. Pentru ei, făcea zgomot de fundat frumos tipul ăla cu chitara, dar nimic mai mult. Na…ce să-i faci? Așa e când ai local un pic mai open space decât ar trebui. 😉

Nu mă băgați în seamă. E doar faptul că fac parte din acel grup de nostalgici cărora le e dor de vechiul și cozy-ul J’ai. Atât.

Deci așa. Cam așa a fost sâmbătă seară-n J’ai. Sau cel puțin așa am văzut lucrurile noi, Ovi și Cătă, bravi soldați ai batalionului OutInMures.

Mulțumim Oigăn, zis Eugen, pentru că ni l-ai adus pe american atât de aproape de noi. Te mai așteptăm și cu alte ocazii pe la noi, și sperăm să fie cât mai multe ocaziile.